Cel mai mare avantaj atunci când alegi să ai parte de o aventură peste granițe, este că poți experimenta diversitatea Africii, devenind una cu aceasta. Am învățat că, mergând într-o expediție Safari, sau escaladând muntele Kilimanjaro, poți afla mai multe lucruri despre tine și poți deveni una cu universul. Totul zace în tine și în modul în care vezi lucrurile.


Ce scenariu ar fi mai înfricoșător decât să te trezească sunetele pașilor de elefanți, răsunând în urechile tale ca un ecou nesfârșit?! Asta a fost alarma mea de dimineață, în ultima zi a aventurii Africane. Am deschis cortul încet, însă nu prea mult, pentru a nu speria vietățile ce ne dădeau târcoale. Am rămas pentru câteva minute nemișcată, privind spectacolul agresiv al bivolilor ce se luptau la câțiva metrii de noi. S-a simțit ca o eternitate imaginea celor doi ce se împungeau în jurul camp-ului nostru. Pot spune că am avut noroc, iar în strădania lor de a câștiga lupta, nici nu cred că ne-au observat. Nu știu care dintre ei au câștigat, dar într-un final, cei doi și-au văzut de drumul lor de parca nimic nu s-ar fi întâmplat, iar noi am putut răsufla ușurați.

Imediat cum cei doi invitați supriză s-au făcut nevăzuți, am ieșit cu toții din corturile noastre, încă marcați de cele văzute. Se putea simți adrenalina în aer. În timpul micului dejun, am fost informați de către unul din ghizii care ne însoțeau, că asemenea întâlniri se petrec destul de des. Până la urma, ne aflam pe teritoriul lor. Noi eram intrușii. Ăsta a fost doar începutul ultimei zile petrecute în Africa, și primele momente în care puteam sta relaxați, fără a ne gândi că trebuie să o luăm la pas. Pun pariu că tălpile noastre se „închinau” de extaz. Dar stați.. elefanți, bivoli, Africa.. ce caut aici și de ce asta se poate numi relaxare?! Ceva este nelalocul lui. Să o luăm cu începutul.


Era aprilie. Era dimineață. Era mai cald decât deobicei. M-am uitat pe geam și am văzut răsăritul. Ce pierdere… nu era deloc romantic precum se arată în filme, ba chiar trist să vezi soarele ieșind de printre blocuri. Răsăritul este un început. Începutul zilei, dar și începutul apusului. Îmi iau privirea de la imaginea ce mă întrista și revin asupra laptop-ului. Internetul a devenit plin de reclame și deobicei nu le bag de seamă. Dar mai sunt zile, precum a fost aceasta, în care găsesc lucruri interesante. Excursii personalizate organizate de Extreme Travel. Nici nu-mi aduc aminte de când nu am mai plecat într-o excursie. Poate și din frica de a nu fi dezamăgită de destinație, precum și de „zgârcenia” ce șade în mine și refuză să mă lase să investesc prea mulți bani pentru propriul meu confort. Turismul de aventură nu a fost până acum o noțiune de care să știu, însă pot spune că mi-a atras atenția. Monotonia este ceva ce se regăsește în viața mea de ceva ani și deși îmi doresc să schimb asta, niciodată nu am avut curajul să o fac. Privind micul ecran și cercetând mai bine, ceva mi-a deschis ochii:

Nu măsura viața în numărul de respirații, ci în numărul momentelor care ți-au tăiat rasuflarea.

Așa suna motto-ul lor și au dreptate. Dacă viața s-ar măsura în felul ăsta, probabil că nu aș mai fi demult aici. O viață avem și nu o putem trăi între patru pereți.

Niciodată nu am fost o persoană extrem de activă și mereu mi-a plăcut să „joc” la sigur. Mi-am întors din nou privirea spre fereastra. Soarele era deja sus pe cer și nici urmă de culorile vii ale răsăritului ascuns printre blocuri. Atunci m-a lovit: vreau să văd răsăritul. Dar nu vreau să îl văd de la fereastra dormitorului meu înghesuit. Vreau să fiu cât mai aproape de el. Să simt că îl pot atinge. Să mă las purtată de el.

Continui căutarea și rămân blocată. Clipesc de două ori și mai scutur odată din cap să mă asigur că am văzut bine. Ascensiune Kilimanjaro & Safari. Asta este! De asta am nevoie. Cum poți fi mai aproape de cer decât la înălțime?! În sfârșit voi putea admira răsăritul exact cum îmi doresc. În sfârșit voi avea parte de o aventură în adevăratul sens al cuvântului. Zece zile departe de agitație și monotonie. Știu că escaladarea unui munte precum Kilimanjaro nu se plănuiește peste noapte, însă, precum spune și expresia: „Acum ori niciodată”.

Și așa mi-am făcut bagajele și am pornit în expediția vieții mele, pe cale să trăiesc cele mai unice momente din viața mea. În avion am întâlnit câțiva dintre viitorii mei colegi de „suferință”, cu care am povestit și am râs. Nu pot spune că am ajuns să îi cunosc, însă cu toții aveam un punct comun, și anume: aveam nevoie de o schimbare în viețile noastre.

Ajunși acolo, ne-am cazat la un hotel în Moshi, chiar la poalele muntelui Kilimanjaro. Un munte ce a schimbat viețile multor oameni. Pentru unele persoane este începutul unei vieți palpitante. Pentru alții este o provocare. Pentru mine?! După cum am spus. Un răsărit perfect. Indiferent de motivul escaladării, experiența în sine îți va schimba percepția despre viață și despre tine. Te vei întoarce altfel decât ai plecat. Nu este vorba doar de munte, ci despre oamenii pe care îi cunoști, cultura, mâncarea, provocarea și sentimentul de împlinire atunci când ajungi în vârf.

Deși eram cu toții conștienți că va fi o încercare grea, ni s-a luat o piatră de pe inimă când am făcut cunoștiință cu ghizii locali și cei români, porterii care ne vor ajuta cu bagajele, precum și cu bucătarul care ne vor însoți. Sub „amenințarea” ghizilor cum că mâine vom avea de parcurs un traseu de 5 ore, am decis să ne odihnim cât mai mult posibil.

Am plecat așadar a doua zi, odihniți și dornici de aventură, spre pădurea tropicală, pentru a ajunge la o cabană din Machame. Pe la jumătatea drumului deja resimțeam puțin oboseala, iar peisajul a început să devină tropical. Pentru că probabil cineva acolo sus a considerat că ne descurcăm prea bine, a decis să ne trimită o ploaie în semn de „bun venit”. Cărarea a devenit lucioasă și netedă, însă cum bine știm, nimic nu este ceea ce pare, acest drum care părea desprins din povești, a devenit de fapt o cărare plină de noroi pe care a trebuit să ne chinuim să o parcurgem, bocancii parcă vrând să ne sară din picioare și să devină una cu pădurea. Am aflat pe parcurs că i se mai spune și „ruta Whiskey”. De ce, nu am aflat. Dar este bine de știut. Într-un final am reușit să scăpăm de „răzbunarea” pădurii și să ajungem la destinație. Desigur, porterii fiind obișnuiți cu drumul, au și instalat corturile până să ajungem noi. Nici că puteam fi mai fericită. Dacă m-ar fi pus cineva să îmi montez singură cortul, cu siguranță cele șapte zile le-aș fi petrecut în același loc. Abia așteptam să mă întind și să ignor durerea de picioare ce mă înțepa în continuu și nu-mi dădea pace. Am băut un ceai cald, am cântat, ba chiar am și învățat câțiva pași de dans specifici locului. Nici nu-mi aduc aminte când am adormit, însă m-am trezit în sacul meu de dormit, ceea ce este un semn bun.

A urmat o zi la fel de lungă precum prima. Aproximativ cinci ore a durat până să ajungem la tabăra Shira, următorul loc de popas. Cred că în mințile tuturor se regăsea întrebarea: „Mai avem mult?”, însă aflându-ne în mijlocul vegetației nemaiîntâlnite până atunci de niciunul dintre noi, am uitat de frigul și oboseala ce ne apăsau. Ne aflam la 3500m altitudine acum, iar temperaturile erau din ce în ce mai scăzute. Peisajul pe de altă parte era din ce în ce mai impresionant. La fel ca în ziua precedentă, am ajuns la corturile deja instalate și ne-am bagat la somn.

Ziua a patra urma să ne apropie și mai mult de scopul pentru care am venit. Deși părea un traseu destul de dificil, aparențele ne-au înșelat. Am ajuns la tabăra Barranco după alte 5 ore și jumătate de mers prin frig, încercând să ignorăm durerile ce ne agresau picioarele.

Ei bine, dacă până acum nu ne-am cățărat la propriu, a venit timpul să o facem. Odată cu sosirea celei de-a cincea zi, a trebuit să urcăm „peretele micului dejun”. Nu a fost greu, ba chiar din contră, însă acum pot spune că am escaladat cu adevărat muntele Kilimanjaro. Am traversat apoi valea Karanga, pentru a ajunge la tabăra Barafu. Eram așa de fericită…asta însemna că suntem la o „aruncătură de băț„ de a ne atinge scopul pentru care am bătut atâta drum, dar și pentru că în sfârșit ne puteam odihni. Vegetația dispăruse, iar în jurul nostru se zăreau doar stânci și gheață. M-am întins pe jos și m-am uitat spre cer. Era seară. Cerul era atât de limpede încât dacă întindeai mâna, simțeai că poți atinge milioanele de stele. Mai aveam puțin… încă puțin și voi putea înota în lumina roșiatică a răsăritului. Mai aveam doar un pas.

Ne-am trezit cu noaptea-n cap pentru a face ultimul traseu spre vârf. Deși puțin „mahmură” de somn, simțeam o energie pe care nu o mai simțisem până atunci. De parcă ceva foarte important avea să se întâmple.

Am plecat așa-deci în jurul orei 1:00. Experții locali ne-au transmis prin ghizi că este mai ușor să urci pe pământul înghețat și că trebuie să ajungem în vârf înainte să se ridice ceața din pădurea tropicală. Odată cu urcarea în altitudine, plămânii, capul și tot restul corpului resimțeau scăderea presiunii atmosferice și rarefierea aerului. Nu pot spune că a fost chiar în favoarea noastră, mai având de mers cam 7 ore până să cucerim vârful muntelui. După aproximativ 5 ore și jumătate, am ajuns pe marginea craterului Kibo, unul dintre cele trei conuri vulcanice ce formează Kilimanjaro. Am aflat și că este singurul care ar mai putea erupe în viitor (ceilalți doi, Mawenzi și Shira, fiind stinși), ceea ce m-a îngrijorat puțin. Ne-au liniștit ghizii însă, asigurându-ne că nu se va întâmpla nimic în viitorul prea apropiat. Solul vulcanic pentru care este cunoscut craterul, era acoperit de un strat generos de zăpadă. Pot spune că a fost cea mai plăcută parte a drumului pentru mine, făcându-mă să mă simt mai liberă decât m-am simțit vreodată.

Într-un final am ajuns. Cel mai înalt punct al Africii: Uhuru Peak. La 5895m deasupra lumii, mă simțeam de parcă toți dispăruseră și au luat cu ei și grijile și supărările mele. Mi-am golit mintea de orice gând și am stat doar eu cu mine. În depărtare se întrezăreau câteva fâșii de lumină. Ăsta era momentul. În sfârșit voi vedea răsăritul perfect. Am rămas acolo nemișcată până ce soarele a început să își facă prezența. Cerul devenise roșu de parcă ploaia din pădure se transformase în foc. Galbenul razelor de soare și cele câteva păsări care au dispărut în lumina lui, se potriveau perfect în poveste. Parcă priveam un tablou. Era magic, parcă era un vis. Am uitat de cele aproape 7 zile pe care le-am mers. Am uitat de tot frigul îndurat. Am uitat de oboseala acumulată în 7 zile. Am uitat de fata care în urmă cu ceva timp stătea în dormitorul ei, privind răsăritul ce se arăta ieșind sfios dintre blocuri. Am uitat de tot.

Lucrurile frumoase însă nu țin o veșnicie, așa că visul în care trăiam s-a spulberat. Un val de tristețe m-a cuprins. Parcă aș mai fi stat. Știu că probabil nu voi mai ajunge vreodată aici, însă mă bucur că am avut parte de această experiență unică. Nu știu nici dacă aș mai putea vreodată îndura atâta efort fizic. Eu, cea care preferă să doarmă decât să se vadă cu prietenii, am urcat pe vârful Kilimanjaro. Nu regret, însă, nici o secundă petrecută în această expediție. Și apoi… tot am un motiv de bucurie. Urmează a doua parte a aventurii noastre Africane. Safari-ul.

Față de primul drum, la coborâre mi s-a părut că timpul s-a scurs mai repede decât ne-am dat seama. Am coborât spre tabăra Barafu, unde am făcut o pauză de masă, ca mai apoi să ne continuăm coborârea către tabăra Mweka, unde am și înoptat. Într-un final am ajuns de unde am plecat, și am primit certificatele oficiale pentru performanțele noastre. Acum voi avea toată viața un lucru care să îmi amintească de isprava făcută și cu care mă voi putea mândri pentru tot restul vieții.

Am ajuns așadar din nou la Moshi, unde ne-am și cazat. Restul zilei ni l-am petrecut socializând și povestind despre trăirile fiecăruia, observând urma de tristețe din tonul fiecărei persoane care vorbea. Puteai tăia cu cuțitul melancolia ce plutea în aer. Parcă și uitasem deja că expediția nu s-a terminat și că mai avem niște experiențe noi de trăit.

Deși ne aflam în Africa de 7 zile, mă simțeam ca în prima. Același hotel, aceiași oameni, însă parcă o altă eu. Ne-am luat cele necesare și am pornit către Serengeti. Este al doilea cel mai mare ecosistem ce găzduiește mamifere migratoare, ceea ce îl pune pe lista Celor Șapte Minuni ale Africii și pe cea a Celor Zece Minuni Naturale ale Lumii. Nu mi-am imaginat niciodată că va fi mai frumos decât în descrieri. Nu e vorba despre pajiști cu flori, sau Aurore Boreale. Ci de faptul că poți vedea animalele în habitatul lor natural. Le poți observa tabieturile și modul de trai. Pentru prima dată vei putea fi tu intrusul. Tu vei fi exponatul iar animalele vizitatorii.

Ajunși și la ultima destinație Ngoro-Ngoro, am realizat cu un gol în suflet că au mai rămas doar 2 zile pentru a mă putea bucura de frumusețile naturii. Sunt o iubitoare înrăită de animale. Iubesc toate vietățile, de la șerpi la căprioare (mai puțin gândacii; pe aia recunosc că i-aș extermina). Poate că o să sune puțin ciudat, însă mă simțeam ca acasă (să nu se înțeleagă că sunt vreo maimuțică). Toată agitația aceea îmi creea o stare de liniște. Eram împăcată cu mine.

În fața mea era o întindere de iarbă verde unde girafele „luau masa” iar antilopele gnu își tăvăleau corpurile în apă. Ne-am așezat pe iarbă, lângă corturile noastre și am început să mâncăm ce ne pregătiseră cei de la hotel. Priveam de la depărtare elefanții și zebrele care nu păreau să de acorde importanță. Totul era perfect, până ce norii negri au acoperit cerul întunecând peisajul și forțându-ne să intrăm la adăpost pentru restul serii. A fost o senzație ciudată, diferită. O cu totul altă senzație față de cea trăită pe munte. Era o atmosferă mai caldă, dar totodată și mai apăsătoare.

A doua și ultima zi în sălbăticie a început cu o surpriză mai mult alarmantă decât plăcută. Sunete de pași apăsați și grei ce se auzeau în apropierea cortului nostru…dar stați. Așa am început. Ei bine, ultima zi a decurs „normal” aș putea spune, după spaima pe care am tras-o dimineața. Din fericire, am putut vedea și o familie de leoparzi care au trecut la o distanță onorabilă de noi. Felinele mi se par niște ființe atât de elegante și inteligente…

Privind în jur și analizând comportamentul animalelor, am realizat că oamenii ar putea învăța multe lucruri după o asemenea experiență. Totul pare atât de la locul lui și atât de firesc, încât te face să te întrebi dacă problemele tale de acasă chiar contează. Leoaicele care își cărau puii de colo-colo, rinocerul pe care l-am văzut în depărtare ce se mișca atât de lent de parcă timpul nu ar fi existat, toate vietățile construiau un tablou ce sumarizează viața. Mă bucur că nu am văzut animale vânându-se, însă până la urmă, face parte din ciclul vieții. Natura este atât de minunată, atât de perfectă, iar noi o distrugem fără a ne da seama.

Soarele a început să apună, la fel cum timpul meu în Africa s-a scurs. Apusurile sunt la fel de frumoase ca răsăriturile. Poate chiar mai frumoase. Răsăriturile aduc speranța unui nou început, pe când apusurile aduc melancolia unui nou sfârșit. Ne-am strâns bagajele și am plecat spre hotelul Arusha, unde urma să ne cazăm până a doua zi la plecare.


Mă bucur că mi-am ascultat instinctul și am ales corect. Poate dacă aș fi ales altă destinație, precum un circuit în Etiopia, nu aș fi găsit exact ceea ce căutam. Un gol în stomac și o senzație de neliniște mă fac să îmi doresc să mai rămân. Simt că mă leagă ceva de acele locuri. Însă știu că atunci când voi fi din nou în camera mea, ma voi uita pe geam, și fiecare răsărit pe care îl voi prinde, voi închide ochii și-mi voi imagina că retrăiesc clipa de pe vârful muntelui Kilimanjaro. Acolo unde am simțit pentru prima dată ce înseamnă liniște și libertate. Nu știu dacă voi putea adormi în seara asta, însă poate nici nu vreau. Poate inima mea îmi șoptește să mai profit de câteva ore de sălbăticia naturii până să mă întorc în cea a orașului.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2018

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Adaugă un comentariu
Introduceţi numele dvs.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.