Îmi aduc aminte cu o ușoară nostalgie de copilărie. Spun „ușoară” pentru că nu au trecut foarte mulți ani de atunci. Era perioada în are mă puteam bucura de orice, neavând grija facturilor de mâine. Cu mare drag îmi vine în memorie „Orășelul Copiilor” de demult, actualul „Orășel al copiilor” dar ceva mai stilizat și aglomerat.


În prezent, parcul copilăriei mele nu pot spune că îmi mai stârnește mari emoții. Nu se mai regăsesc multe din mașinuțele în care obișnuiam să mă dau și care mă făceau să aștept următoarea reîntâlnire.

În ciuda renovării, pot spune că parcul ar avea nevoie de ceva îmbunătățiri. De la pază mai bună, până la refacerea drumurilor și a băncilor care nu au scăpat de furia pixurilor și cheile copiilor care au dorit să afle toată lumea că au trecut pe acolo..sau poate așa își marchează teritoriul?!

Unul din lucrurile care mă nemulțumesc ar fi lipsa de interes față de clădirile părăsite din parc. Să vă dau un exemplu. Undeva între Orășel și intrarea în Parcul Tineretului există ceva…ce pare că a fost un fel de căsuță cu mulți ani înainte probabil. Să fi fost acolo încă de când eram copil? Posibil. Oricum nu cred că aș fi băgat-o de seamă. Mă întreb totuși: Oare ce a fost acolo înainte? Chiar nu o vede nimeni? Poate e o casă fantomă cu care doar eu mă întâlnesc.

Sunt curioasă dacă ar fi să pot face eu ceva din ruinele acelea, oare ce ar ieși? O tarabă cu mâncare? O magazie cu vată de zahăr? Sau poate o cazemată? Cine știe. Cert este că orice aș dori eu să construiesc, ar trebui să caut un birou de arhitectura bun, pentru a mă consulta cu niște specialiști. Doar nu pot face chiar totul de capul meu (deși totul e în capul meu; ironic, nu?!).

Bun, să presupunem că am vorbit și am ajuns la concluzia că vreau să fac o căsuță. După ce pun mâna pe un proiect de casă, ar trebui să mă gândesc și ce fac cu ea. De locuit nu cred că aș vrea. Dar poate alții ar vrea. Poate ar putea deveni un fel de adăpost pentru oameni (mai mult copii zic eu) fără casă și fără posibilități. Poate lumea ar putea lăsa într-o cutie hainuțe, mâncare, etc. pe care copiii să le poată folosi. Un fel de centru de ajutor pentru copii nevoiași. Desigur, ar fi cam greu la noi, având în vedere că suntem un popor care ajută, dar suntem și foarte lacomi. Dar sigur, o persoană angajată ar putea păzi acea căsuță pentru liniștea mea.

Ok..să spunem că sunt prea visătoare în legătură cu „proiectul” meu umanitar. Dar dacă ar fi un loc unde părinții își pot lăsa copiii în siguranță, sub atenta supraveghere a unei persoane calificate? De ce să îți lași copilul singur într-un parc de distracții. Simplu. Poate ca părinte simți uneori nevoia să retrăiești, chiar și pentru 5 minute, momentele copilăriei. Poate nu ai rude cu care să-l lași pe cel mic. Poate ai ieșit cu gândul că nu ai chef de nimic dar ai văzut ceva care te tentează. Sunt unele locuri unde limitele pentru minimul de/minimul de vârstă/înălțime/greutate, depășesc sau sunt sub cele ale copilului. Așa că, un loc unde îți poți lăsa copilul pentru 10 minute, cât timp tu te dai în „ciocan” cred că ar fi bine primit. Cel puțin mai bine primit decât ceva umanitar.

Indiferent de ce aș construi, este nevoie și de un drum pentru a putea accesa casa. Un drum drept pavat cu piatră, imprejmuit de flori și copaci. Poate o mică fântână în fața casei și câteva măsuțe ar înveseli și mai mult atmosfera (nu că ar fi tristă, doar suntem într-un parc de distracții). Curtea din față să aibe un gard nu foarte înalt, nu foarte mic, cât să completeze peisajul poveștii mele. Ar trebui desigur o curte mai mare interioară, în care să ai acces doar din casă, pentru a putea supraveghea copiii și pentru a nu-i ține închiși într-o cameră. Au totuși nevoie de libertate.

Dar cum spuneam, nu este vorba despre un singur loc părăsit. Sunt multe. Și cred că ar prinde bine câte un punct din acesta. Poate ne-ar ajuta să fim mai buni. Iar părinților le-ar prinde bine 10 minute de relaxare. Sigur, vă întrebați de ce nu merg părinții singuri în parc dacă vor să se distreze. Să fim serioși. Muncim de dimineață până seara. În zilele libere nu avem nici un chef să ieșim din casă. Un copil e singura motivație care probabil pe mine m-ar face să merg în parc fără să mă plâng tot drumul până acolo și înapoi.

În concluzie, mereu există loc de mai bine, iar imaginația este gratuită. Nimic nu este imposibil totuși. În cazul de față, este nevoie într-adevăr de un plan bine pus la punct, aprobări, oameni bine pregăriți în domeniu cu care să te poți consulta, precum și oameni care să pună în aplicare toată povestea. Nu este ușor, însă pentru a reuși ceva trebuie să știi unde să cauți.



Prin artă se poate înțelege orice. Viața este artă. Arhitectura este artă pentru arhitect așa cum ingineria este artă pentru inginer. Pentru mine? Cred că somnul este o artă. Visele sunt arta mea, așa că mă bag la somn. Poate data viitoare reconstruiesc Atlantida.

„Ingineria este arta profesională a aplicării ştiinţei pentru transformarea optimă a resurselor naturale în beneficiul omului.” – Ralph J. Smith

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2018.

LĂSAȚI UN MESAJ

Adaugă un comentariu
Introduceţi numele dvs.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.